… l-am făcut din cristale de fluorit şi cuarţ de stâncă. Fluoritul e o piară cu treceri între culori, de la verzui liniştit de lac cu apă dulce, albastru de ocean şi până la violet de iris şi pădure seara… crengi de argint şi frunze străvezii cum e cerul şi libelulele… Cristalul de stâncă e o piatră incoloră şi clară, precum bucăţi de gheaţă, de rouă, de lacrimă, de râu rece de munte, de ploaie cu soare.
Mărul de la începutul drumului, mărul cu crengile apăsate de flori multe şi grele, mărul bun, ocrotior şi blând.
Frunzele sunt din aventurin, o piatră verde cu mici puncte sclipitoare, plină de curaj.
Mănunchiurile mari de flori sunt din cuarţ roz, delicat în toate unghiurile de lumină, echilibrat, cald, ocrotitor şi matern. Are speranţa liniştită a fructelor.
Într-o zi, după ce s-au fluturat prin vânt, apă şi soare, mâinile mele mi-au cerut să le las să atingă pietre. Şi aşa a început povestea copacilor mici născuţi din mâinile mele, din bucăţi de pietre semipreţioase şi sârmă răsucită. Şi încet, lângă colecţia mea de cristale şlefuite în forme ciudate, în formă de fructe, ouă, sau neşlefuite a început să răsară o mică pădure de cristal… Unii le spun copăcei feng-shui, aducători de protecţie, echilibru, prosperitate, armonie. Eu ştiu doar că sunt copăceii care mi-au cerut într-o zi să se nască din piatră, vânt, lumină, ape de tot felul şi atingerea degetelor mele.
Primul copăcel e cu piatra lunii, visătoare şi translucidă, devine lăptoasă curcubee în lumina amiezii, iar noaptea adună în jurul ei nori uşori de reverii… Mi se pare a fi o piatră feminină, a zânelor de ape şi păduri, a ploilor calde cu lună plină…
Al doilea copăcel e cu jad purpuriu aşezat în mici ciorchini proaspăt îmbobociţi. Înfloreşte mereu căţărat pe o stâncă albă de cuarţ, îndoindu-şi ramurile plin de curiozităţi primăvăratice ori spre veşnice feminine îmbrăţişări.
Alţi copăcei germinează.
Când pe stradă se intersectează întâmplător două femei cu copii mici în pântece, în colţul gurii le apare repede câte un zâmbet complice, s-ar opri să îşi povestească burţile, nopţile, să-şi râdă copiii, să îşi iubească reciproc palmele mici ale fiinţelor nevăzute încă, să îşi îmbrăţişeze somnul de amiază. Dar secunda trece şi pleacă fiecare mai departe sau mai aproape, cu pas lent şi fiecare cu pruncul agăţat dulce pe dinăuntru, învăluită fiecare în nori de zâne, ursuleţi şi răţuşte, cu respiraţii calde, linişti şi nelinişti. Şi ochii le devin din ce în ce mai clari.
Şi acum trebuie să mă obsnuiesc cu mai multă linişte, cu o bucătărie verde, cu suprafeţe lucioase de marmură de culoarea mierii. Îmi place să-mi trec palmele calde pe peretele îmbrăcat în mozaic albastru de sticlă. (Iubesc mozaicul de când eram foare mică şi, în curtea bisericii unde mă jucam, găseam adesea bucăţele colorate de sticlă pierdute de meşterii care construiau sfinţi pe pereţii clopotniţei.)
Seara, dar şi dimineaţa devreme, îmi ciulesc simţurile să înţeleg noi sunete pe care mi le voi asimila până când nu le voi mai auzi… Ochii mi se obişnuiesc cu alte umbre, pe piele mi se aşază miros crud de mobilă nouă… Îmi arcuiesc uşor tălpile pe un covor moale şi cald în timp ce realizez că nu-mi mai găsesc lucrurile răspândite toate altfel. Mai mulţi pereţi, mai multe posibilităţi, mai multă memorie, mai multă uitare, mai mult aer, mai multe becuri, tot atâţia peşti în acelaşi acvariu, mai mult alb şi mai multă sticlă, alte hărţi interioare.
Ne-am mutat în casă nouă.
© 2008-2010 salvadora All Rights Reserved