salvadora

Când pe stradă se intersectează întâmplător două femei cu copii mici în pântece, în colţul gurii le apare repede câte un zâmbet complice, s-ar opri să îşi povestească burţile, nopţile, să-şi râdă copiii, să îşi iubească reciproc palmele mici ale fiinţelor nevăzute încă, să îşi îmbrăţişeze somnul de amiază.  Dar secunda trece şi pleacă fiecare mai departe sau mai aproape, cu pas lent şi fiecare cu pruncul agăţat dulce pe dinăuntru, învăluită fiecare în nori de zâne, ursuleţi şi răţuşte, cu respiraţii calde, linişti şi nelinişti. Şi ochii le devin din ce în ce mai clari.

Şi acum trebuie să mă obsnuiesc cu mai multă linişte, cu  o bucătărie verde, cu suprafeţe lucioase de marmură de culoarea mierii. Îmi place să-mi trec palmele calde pe peretele îmbrăcat în mozaic albastru de sticlă. (Iubesc mozaicul de când eram foare mică şi, în curtea bisericii unde mă jucam, găseam adesea bucăţele colorate de sticlă pierdute de meşterii care construiau sfinţi pe pereţii clopotniţei.)

Seara, dar şi dimineaţa devreme, îmi ciulesc simţurile să înţeleg noi sunete pe care mi le voi asimila până când nu le voi mai auzi… Ochii mi se obişnuiesc cu alte umbre, pe piele mi se aşază miros crud de mobilă nouă… Îmi arcuiesc uşor tălpile pe un covor  moale şi cald în timp ce realizez că nu-mi mai găsesc lucrurile răspândite toate altfel. Mai mulţi pereţi, mai multe posibilităţi, mai multă memorie, mai multă uitare, mai mult aer, mai multe becuri, tot atâţia peşti în acelaşi acvariu, mai mult alb şi mai multă sticlă, alte hărţi interioare.

Ne-am mutat în casă nouă.

Întâmplări citadine multe şi mărunte se desfac prin gerul oraşului:

cetăţene şi cetăţeni cu degetele îngheţate mănâncă kurtos kalacs cu scorţişoară prin parcările  hipermarketurilor, în pieţe se vinde spanac îngheţat de parcă ar avea frunze de sticlă,

la administraţia financiară nu se poate depune o cerere pentru că “nu le merge baza de date”, acolo doamnele funcţionare sunt aparent răbdătoare dar de fapt stau la start către cozonacii pe care nu vor avea timp să-i facă,

cumpărăm multe portocale, cizmuliţe simpatice şi îmblănite, se scot îngerii din cutii,

o doamnă grasă se chinuie să intre cu un brad mare într-un lift mic şi ce frumos miroase după ea a cetină înghesuită!…

aşternuturi curate, vanilie, cimbru, nuci si covrigi, cântec, copii, fulgi, prieteni, poveşti…

French kiss – Ray Caesar

Pisica gândurilor pândeşte. Cu mustăţi lungi, ţepoase şi albite de lumina lunii. Gheare ascuţite şi tandre, ochi aurii şi blană gri cu miros dulce-înnecăcios. Pisica gândurilor mele îndrăzneşte să facă mereu încă un pas, încă o dilatare largă de pupilă, încă un salt de pe becul fierbinte aprins pe pervazul rece al ferestrei deschise. Uneori mi se pare că mă umple de zâmbete ironice şi de ţipete cu speranţă, alintându-se fără milă.

Lola şi-a potrivit gândurile cu zâmbetul şi cu mâinile şi din bucăţi de lut alb rostologlit între palme a făcut 23 de bile. Lutului i-a dat căldură de la ea să aibă şi el gânduri calde printre particulele sale. L-a zvântat apoi la un soare foarte auriu şi îndepărtat. Apoi, din respiraţia ei, din vânt şi din spuma unui ocean liniştit s-au născut 66 de libelule turcoaz cu aripi străvezii-aurii. Apoi Lola a deschis foarte larg palmele făcând un semn către  soare-răsare şi le-a arătat drumul. Astăzi libelulele au ajuns în palmele mele, călătorind fără pauză pe cele 23 de bile violet înşirate pe un şnur şi el auriu. Palmele mele deja miros dulceag a culori şi a libelulă de ocean.

Acum ţin şiragul în mâini şi le arăt libelulelor lucrurile printre care vor locui. Le arăt perdelele învolburate verzui, ploaia şi ceaşca de cafea, rochia violet de mătase, aleea cu mesteceni şi o pereche de bugi, cerceii gotici cu perle… Dar ele tocmai s-au aşezat pe o carte galbenă, odihnindu-se şi pregătindu-se acolo pentru fericirea ce le va copleşi atât de curând…

Se vor aşeza cuminţi, calde şi străvezii la gâtul meu lângă rochia de catifea bleumarin… mâine lângă mătăsuri… poimâine… De acum particulelele mici ale lutului, împreună cu aripile libelulelor se vor mişca discret şi în ritmului pulsului meu.

În alte cuvinte:

Lola mi-a făcut cu mâinile ei, din lut alb şi culori, un şirag de mărgele pe care a pictat libelule şi picuri aurii de soare. Nu am ştiut cum arată decât în momentul deschiderii pachetului cu însemne de Portugalia, venit grăbit prin ploaie, de la poştă. Inima mea bătea în ritmul picăturilor de pe parvaz. Noi, femeile, suntem fetiţe şi ne plac surprizele. Lola ştie lucrul acesta.

Mărgelele sunt perfecte, graţioase şi numai bune de îndrăgit.

Mulţumesc, Lola!