De fapt
Am făcut linişte, am plămădit-o uşurel, cu pudre şi prafuri dospitoare, aşa cum faci plăcinte. Am consumat-o apoi călduţă cu fluviul ce-mi curgea sub coaste. Aşa ca-n “My heart is like a river”… îmi sună cântecul acesta foarte des undeva în zona occipitală mai ales când e linişte. Şi acum.
Cum spuneam, azi, după ce mi-am făcut liniştea, am citit un roman pe de-a-ntregul, de fapt l-am înghiţit. Mi-l dăduse S. prin noiembrie, dar până azi nu ştiu de ce nu-i venise timpul. Azi l-am citit în 3 ore. E un roman norvegian, cu aer de fiorduri şi piaţete nordice, despre gustul de portocale care e la fel pretutindeni şi care m-a făcut să mă gândesc la seriozitatea profundă şi adevărată a sentimentului numit dragoste. Nu-mi place să citesc romane siropoase, nu-mi plac abordările dulci şi cu parfum de trandafiri ale amorului, cred că le prefer mai degrabă pe cele cu vedere din perspectivă psihologică (sau psihiatrică?) a iubirii. Acum cred că poţi să vezi şi să simţi adevărul dragostei abia după ce te domoleşti, după ce îţi încetineşti iureşul, adică după ce faci linişte.
Citind romanul acesta mi-am reamintit ce mult mă bucur că trăiesc, chiar şi timp de o nanosecundă a universului şi chiar dacă voi muri mâine sau poimâine, a meritat. Pentru ce? Pentru dimineţi, pentru o iubire, pentru muzică, pentru zorelele albastre pe care mi le-am văzut cu ochii mei crescând alaltăieri pe pervaz, pentru o telepatie, pentru culori şi munţi, pentru mările albastre, pentru incredibila uşurătate pe care am avut-o de-atâtea ori respirând, pentru momentele în care mi s-a oprit puţin inima…
